De ce merg la psihoterapie?
O perspectivă
De ce să merg la psihoterapeut? Iată o întrebare pe care am întâlnit-o în multiple discuții, sub variate forme. Iar după această întrebare urmau explicații care de care mai diverse pentru „de ce nu” sau „ de ce nu acum”.
Adevărul este că și eu am amânat, pe rând, mai întâi momentul luării deciziei de a încerca, apoi alegerea efectivă a unui psihoterapeut și chiar contactarea persoanei alese pentru a stabili o primă programare. Pentru mine, amânarea a avut la bază mai multe motive, cele mai multe neconștientizate la acel moment. Gândindu-mă retrospectiv, tind să cred că unul dintre motivele principale era lipsa de claritate referitoare la ceea ce face un psihoterapeut și cum anume face.
Ce face un psihoterapeut?
Sigur, aveam o oarecare idee. Mă gândeam că o ședință de psihoterapie este un cadru sigur, în care cineva sincer interesat de oameni și cu empatie pentru suferințele umane ne încurajează să ne deschidem și să scoatem la suprafață trăirile și experiențele cele mai grele, de care nu suntem mulțumiți sau poate cu care ne este rușine. Și că această ascultare fără judecată aduce alinare.
Totodată, gândeam că autodezvăluirea generează cadrul pentru reflexie, că psihoterapeutul ne ghidează să ne înțelegem mai bine: de ce funcționăm într-un anume fel în viața de zi cu zi și în relații, ce legătură există între trecutul nostru și cine suntem în prezent.
Cam aceasta era perspectiva mea asupra psihoterapiei și, chiar dacă suna rezonabil, era prea puțin pentru a mă mobiliza să încerc. Gândeam că sunt o persoana care întotdeauna și-a pus întrebări despre sine, a acceptat să își recunoască imperfecțiunea și a dezvăluit gânduri, emoții și experiențe cu persoane apropiate. Poate că aș fi continuat multă vreme să amân pasul dacă nu ar fi fost obligatoriu să am această experiență pentru a mă forma ca psihoterapeut.
Adevărul este că ... nu face
Ceea ce am conștientizat în procesul meu psihoterapeutic presărat de-a lungul mai multor ani este că, de fapt, psihoterapeutul nu face. Mai presus decât orice, psihoterapeutul este, iar noi suntem cei care facem.
Și, chiar dacă perspectiva mea inițială era în parte validă, am descoperit că există multiple nuanțe importante care fac psihoterapia diferită de ceea ce mă așteptam. Și am înțeles:
Că un prieten/membru al familiei, chiar și când ne ascultă sincer și empatic, are propriile povești și filtre care fac ca participarea să fie doar parțial despre noi și ce ni se potrivește nouă și restul are legătură cu cel/cea care ascultă, cu poveștile sale, cu ceea ce a înțeles sau nu din propria poveste, ce a reglat, depășit, integrat .. sau nu. Și că ..
.. este foarte bine că e așa: relațiile echilibrate de prietenie/familie trebuie să dea spațiu ambelor părți. O relație de prietenie/familie nu este și nu trebuie să fie ceea ce este, în fond, psihoterapia: o relație în care ambii sunt prezenți doar pentru una dintre părți.
Că un psihoterapeut bun lucrează mult cu sine pentru a fi conștient de filtrele personale normale și a le putea gestiona în relație cu clienții săi.
Că plus-valoarea psihoterapiei este în a-l împuternici pe client să își găsească propriul drum, care i se potrivește. Și să meargă pe acest drum atunci când este pregătit.
Că ceea ce putem vedea și înțelege singuri la propria persoană este limitat oricât de mult am citi, am accepta să sondăm în noi și oricâtă inteligență am avea. Că unele dintre mecanismele care ne-au ajutat și ne ajută să funcționăm sau să depășim dificultăți majore sunt atât de subtile și ascunse, că este nevoie de cineva din afară să „ne țină oglinda” pentru a le putea vedea și înțelege.
Că relația psihoterapeutică este cadrul perfect să înțelegem scenariul nostru de viață, ceea ce ne spunem, scurtăturile de logică pe care le facem în relații și cum ajung toate acestea să ne influențeze viața.
Că și noi, la rândul nostru, avem o parte de participare în relațiile și situațiile care ne dau bătăi de cap, fie prin modul în care interpretăm, prin cum reacționăm sau nu, prin cum suntem sau nu suntem.
Că în relația terapeutică putem exersa să fim și să facem diferit. Iar experiența aceasta este hrănitoare și vindecătoare pentru toate relațiile noastre. Și pentru noi.
Modul în care percep acum psihoterapia este foarte diferit de ceea ce gândeam înainte să îmi încep propriul proces psihoterapeutic. În procesul de descoperire personală și autocunoaștere, am conștientizat și că unele dintre lucrurile pe care le gândeam despre a cere și accepta ajutor îmi erau nefavorabile: „Pot singură, nu am nevoie de ajutor.” Iată unul dintre aceste gânduri formulate simplist.
Dar ce este ajutorul? Ce înseamnă dacă nu mă descurc singură? Poate că e un semn de slăbiciune, poate că este o recunoaștere a neputinței. Poate am învățat că e singura variantă viabilă, că nimeni nu este dispus să îmi ofere ajutorul. Sau poate cred că vulnerabilitatea vine la pachet cu reacții din partea celorlalți pe care îmi este greu să le gestionez (sunt abuzivi/ pleacă din relație/ mă ironizează etc.). Am început în timp să îmi pun tot felul de astfel de întrebări despre mine și să testez realitatea pe care o percep. Este unul dintre felurile în care a lucrat pentru mine psihoterapia: să înțeleg că modul în care văd o situație nu este neapărat singurul posibil. Că am motive întemeiate pentru care percep într-un anume fel situații și comportamente, însă acela nu este singurul valid. Că, uneori, modul meu de a-mi formula realitatea mă ajută, alteori mă încurcă.
Citeam zilele trecute un citat interesant pe care îl consider potrivit aici. Suna ceva de genul: „Nu e amuzant cum zi după zi nu se schimbă nimic, dar, când privim înapoi, totul este diferit?” („Isn't it funny how day by day nothing changes, but when you look back everything is different?” ). Nu știu care este contextul în care l-a folosit C. S. Lewis, însă cred că este, într-un fel, răspunsul meu pentru întrebarea de ce încă merg la psihoterapie?: Pentru că pașii mici, insesizabili uneori, pe care i-am facut, sunt pași spre mai bine care, puși unul lângă celălalt, sunt fix distanța perfectă dintre „sunt ceea ce mi se întâmplă” și „sunt ceea ce aleg să devin”.